CÂNTECUL OMULUI

lui Ion Pillat


Un vânt sonor bătu-nainte.
Mă umple pâcla de cuvinte,
Trec volbure de vorbe-n minte
Şi picuri chinuiţi cad greu,
Din raza unui gând, curată,
Prin bura turbure străbate
Şi-n ceaţa vorbelor deodată
Rodesc lumini de curcubeu.

Mă uit la pomii din grădină;
Toţi numai ramuri şi lumină,
Înalţă rodul pe tulpină,
Dar pântecul ascund în lut...
Eu singur stau întreg afară,
Târând puternica povară.
Cu rădăcina mea amară,
Calc peste lut de la-nceput.

Mă zvârle slobod vântul de pe
Spătoşii munţi pe sterpe stepe,
Încalec mările sirepe,
Sunt soi de împământenit.
Atârn de-o altă-mpărăţie,
Las aripă, las vijelie
Şi din cereasca panoplie
Aleg doar duhul ascuţit.

Sunt puiul tainic al genunii.
Port harul veşnic al minunii,
Şi fructul zilnic al minciunii
Culeg cu mâini de adevăr.
Tăcere, suflete, tăcere...
De-a cărnii neagră mângâiere
Împodobită cu durere
Cum aş putea să te dezbăr?

Mă surp, m-alcătui, rânduri-rânduri
Urc albe-arhitecturi de grnduri
Sau, crisalidă-n patru scânduri,
Azur duc viermilor măreţi...
Ţin cumpăna cu jar în mine,
Mă-nclin pe talgerele pline
Când aprig ctitor de ruine,
Când ziditor de frumuseţi.

Mă fură vremea şi mă vinde,
Alerg spre magica merinde,
Vânez cu dorul. Pân' mă prinde
Popasul la un vir de fum.
Acolo-n margine de noapte
Strâng secolii, îi smulg de fapte
Şi cu puternicul lor lapte
Mi-adăp copii pentru drum.

Salut , senine căi de viaţă!
Cu rouă lumilor pe faţă,
Vă-ncep în pura dimineaţă
Şi iar vă pierd şi iar mă sting.
Întru-n lăuntrica răcoare,
În nemurirea schimbătoare
Mă plec pe pietre hrănitoare,
Şi sarea visului o ling.

Mă-nghite somnul şi m-aduce,
Când amintirea stă-n răscruce,
S-arăt pe unde să apuce
Şovăitorilor urmaşi...
Stând viitorul să-nfrunte,
Trecutul pur s-aşează-n frunte
Şi-ndoaie nevăzuta punte
Spre ţărmuri virgine de paşi.