VERSUL

Când duhul însuşî stă holocaustă
Şi-n noi funingine de zei s-abate,
Oprit , un vers din albia îngustă
Îngheaţă-n sine gând şi voluptate.

Acoperiş al meu, eternitate,
Cad stelele la marginea-ţi augustă
Şi-n vipia durerii fermecate
Nici un alt rod pe ramura lui nu stă.

A fulgerat o inimă vreodată?
De dorul ei azi mi se umple pieptul.
Mă bântuieiar lungi tristeţi de domn.

Cunosc un vis adumbritor. şi , iată,
Ajuns în culmea lutului de-a dreptul,
Mă plec şi cat izvoarele de somn.