DOAMNE

În vârful copacului Tău sunt o floare...
Pe cea mai înaltă ramură a lumii
Mă leagăn în talazul de azur şi soare.
Slavă ţie că n-am rămas în temniţa humii,
Ci slobodă, spre cer, înfloritoare
Inima mea nu mai întârzie
Zbucneşte afară în limpezi petale
Să lege rod tainic, bob de poezie
Hrană zburătoarelor împărăţiei Tale.
Petala, mi-a cu aripa rudă;
Mireasma, cântec gata s-audă.
Zâmbesc sub luceafăr visările-mi grele,
Beau apele lunii, se umflă în ele
Păunii nopţii cu cozile-n stele.

... Scuturaţi-mă vânturi mlădii ori haine,
Singură moartea e o dincolo de fire
Prăpastie, cu adânc de fericire.
Furtuna extazului mă va urca, poate,
Peste vămile şi stavilele toate,
Într-o pală de parfum, Doamne, până la Tine.
Cerul arunce-mi înapoi jos ruina,
Pururea mărire Ţie
Floarea căzută din împărăţie
A văzut Cerul şi Ţi-a sărutat Lumina.

1951, iunie 5, marţi