PUSTNICUL

de Lucian Blaga

I
Muntele Golgota. Întuneric. Un soare mic se vede
sângeriu prin pâclă deasă. Pe-o stâncă şade Lucifer
cu aripi de liliac, cu ochii luminoşi de fosfor. Priveşte
neclintit parcă ar asculta ceva-n tăcere.

LUCIFER

Nu s-aude-n larg decât mişcarea
pământului prin lume.

Cu aripile sprijinite-n pietre-aştept
de-un veac aici.
Când am urcat cărarea
părea că duc în spate-o cruce grea,
şi spini ce atârnau în aer mă-nţepau pe frunte.

Dacă semnele nu mint,
călcâile îmi odihnesc
pe stâncile spânzurătorilor.

SPIRITUL PĂMÂNTULUI
o voce din adânc

Cu nouri grei de păcură m-am învălit
şi c-un potop de fulgere topit-am asprele verigi
în care ferecat păzeam adâncul lumii.
De-acum îmi sunt stăpân
şi pribegind prin cosmice vâltori
într-un avânt de flacări voi înfrânge
stavila ce mă desparte de tărie.
Din veci mă arde-acelaşi gând:
să fii pământ - şi totuşi să luceşti ca stea!
Mă bate-n piept al mării val,
s-apropie izbânda mea.

LUCIFER
Din când în când din scoica ta de lut
te-aud,
Duh cârtitor,
cum blestemi omenescul neastâmpăr făr' de spor.

SPIRITUL PĂMÂNTULUI

O clipă i-am crezut arhangheli
în spadă şi-n privire crunţi,
cu suflete
ca nişte munţi.
În al nădejdii zbor
le-am dat ogorul meu, ca să-1 ridice-n cer,
şi doar cu stârvuri m-am ales
pe urma lor.

LUCIFER

Din adâncimea ta te plângi
că-n bine ei au fost pitici,
din înălţimea mea regret
că-n rău au fost cam tot aşa de mici.

SPIRITUL PĂMÂNTULUI
Aş vrea din mare să stârnesc un vânt,
în lună să le spulber ţintirimele
şi urnele de scrum
adăpostite în pământ.

LUCIFER
tace
Un fulger luminează întreg orizontul.
Către cer:
De-un veac tot stau aici.
Stăpâne, poţi începe:
morţii ne aşteaptă!
O vorbă de le zici,
spre Tine ei se-ndreaptă
răsărind din neguri,
răsărind din stepe,
Stăpâne, poţi începe!

Alt fulger
Întunericul creşte, ochii lui Lucifer luminează ca două stele gemene. După un răstimp apare Adam. Suie cărarea şi ajuns în vârful Golgo­tei suflă în bucium în cele patru părţi ale 1u­mii. Un al treilea fulger.

II
Un cimitir cu cruci de lemn. Întuneric de amurg. Vân­tul vâjie prin plopii din faţa unei clopotniţe şi mişcă din când în când clopotul.
S-apropie spiritul - alburiu, străveziu, astral - al Pustnicului. Trece printre cruci.

SPIRITUL PUSTNICULUI

Speriat de-nţelepciunea caldă, plină de ispite,
ce mi-o şoptea-n urechi
frumuseţea lumilor - am căutat deşertul.
M-am ascuns în scorburi de leproşi
ori vizuini înguste,
şi numai faguri proaspeţi mi-au fost hrana
şi lăcuste.

Vânturi de nisip mi-au ars pleoapele-nroşite
şi vulturi galbeni s-adunau cunună-n jurul meu
ca-n preajma unui stârv.

De lungi mătănii mi s-au îngroşat genunchii
la fel cu ai cămilelor
ce zac pe aşternut de piatră.
Şi ani şi ani - statornic - trupul mi 1-am biciuit
cu râsul şi ocara tuturor
sălbaticelor mele gânduri aspre ca de foc.

S-aude dangătul ruginit al clopotului.

Nici vii,
nici morti.
Un vânt pustiu dă pinteni clopotului greu
ce-a mai rămas în turn.

Pe cine-ar mai putea să cheme?
Au răsărit de prin morminte trupurile reci
ca primăvara mugurii din ramuri
şi numai eu colind din cimitir în cimitir
şi nicăieri nu-mi aflu oasele împrăştiate
ca florile de prun, curate, albe în noroi.

Le-am căutat prin peşteri şi prin fund de ape,
prin umede progădii la răscruci
şi pe sub lespezi vechi de mânăstiri,
dar nu mi le-am găsit.

S-apropie de-un mormânt, îi smulge cu putere crucea de lemn şi priveşte cercetător înăuntru. Rând pe rând scoate şi celelalte cruci. La unul dintre morminte cade în genunchi şi scurmă cu mânile în iarbă.

Pământule, dă-mi trupul înapoi,
Pământule tâlhar, de ce mi 1-ai furat,
de ce mi 1-ai ascuns în sânul tău de sloi?
De 1-am hulit
a fost al meu:
dă-mi trupul, trupul înapoi!

III
În spaţiul nespaţial al cerului. Nouri. Lucifer stă tăcut în lumină, roşu ca de foc şi ascultă.

VEŞNICUL
nevăzut

Eu sunt marea şi izvorul şi sunt bun,
Eu sunt marea şi izvorul şi sunt drept.

CORUL CELOR BUNI
ascunşi în lumină

Mantaua bolţii largi Tu o purtai pe umeri,
noi ne ţineam cu mânile de cer
cum prunci neştiutori se ţin
de haina mumelor pe drum.
Şi ne rugam:
Stăpâne blând, nu ne uita!
Azi clipele de-ndemnuri bune ni le numeri
şi surâzând ne chemi la dreapta Ta.

OSÂNDIŢII
în întuneric

Parc-am păşi pe capete de şerpi,
vârtejuri de pucioasă - măzărichea iadului
­ne-ncolâcesc picioarele.
Prăpăstiile scuipă-n calea noastră
şuier de năpârci.
În hohot dracii de pe muchi ne-ntâmpină
cu flori de spânz
şi mătrăgună,
stupi de viespi în plete ni s-adună.

Pe nouri vine spiritul rătăcitor al Pustnicului şi priveşte-ntrebător spre Lucifer. S-aude:

TEOLOGUL
nevăzut

Ca nentrecut iniţiat în lucrurile sfinte
am fost numit de lume doctor invincibilis.
Azi intru-n forma celor drepţi.

O singură-ndoială mă mai chinuie
în cleştele-i de fer,
sunt îngrijat de soarta ta, o, Lucifer!
Răspunde-mi, ţi s-a dat sau nu şi ţie
putinţa mântuirii?
N-aş vrea să cad în erezie.

LUCIFER

O, mare-i cuminţenia cerească cea de veci,
ce bine a ştiut s-aleagă oile dintre berbeci.

Către teolog:

De teamă să nu cazi în erezie - fără ură
tu ceri şi de la dracu-nvăţătură.
În numele lui Dumnezeu, dar cu-ajutorul meu,
în marile şi neuitatele sinoade
din orice întrebări schiloade
ai stors un bob de-nţelepciune.
Dar vezi, acum mi-e greu
să-ţi dau răspuns. Când eu-s în joc,
îmi place să păstrez misterul;
de vrei însă dogmaticei să-i faci un epilog,
iată:
tocmai sosi la judecată
un biet întârziat.
E duhul unui pustnic, vine fără trup,
cât a trăit şi 1-a urât aşa de mult
că la-nviere nu 1-a mai găsit.
Ce crezi - maestre nentrecut?

TEOLOGUL

Mă văd stângaci.
Nici hotărârile din Laudiceea
n-au prevăzut această întâmplare.
Dar meşteşugul mi-1 ascut:
Păcatul - e un rod de-al lutului, de aceea
cred că nimenea nu-1 poate judeca
fără de haina lui de lut.

LUCIFER

Când e vorba de osânde
nu-ndrăznesc cu doctorii angelici să discut.

Către Pustnic:

Nenorocite duh, rămâne deci să te întorci
pe urgisitul bulgăr de pământ,
să-ţi cauţi moaştele de sfânt
şi toate oasele uitate.
De vrei poţi încerca şi-n altă parte:
Ştiu eu? - pe alte stele - şi prin alte zodii.
A racului - pe cât se poate.

Spiritul Pustnicului pleacă.

LUCIFER
singur

De câte ori priveam această ordine divină
şi lumea văduvă de cel din urmă strop
de minte,
aş fi voit în faţa Celui Veşnic blând să mă ridic
în arătarea mea de şarpe fără vină-
­şi îmbiindu-i mărul cunoştinţei
umilit să-i zic:
Nu ţi-ar strica, Înalt-Prea-Sfinte,
să guşti din el şi Tu un pic.
[1921]



Torente romanesti doar aici torente romanesti torente straine