O concepţie vitalistă a frumosului

O concepţie vitalistă a frumosului
EUGENIU SPERANŢIA
(1888-1972)
între preocupările sale variate de filosofia dreptului, psihologie şi mai cu seamă sociologie, d-1 E. Speranţia a găsit loc suficient şi pentru estetică, asupra căreia a gândit de numeroase ori atât în studii şi articole de revistă, în comunicări la congrese internaţionale de filosofie şi estetică precum şi - mai ales - în lucrarea sa mai dezvoltată, intitulată Papillons de Schumann. O experienţă poetică mai veche marchează însă adevăratul punct de plecare al meditaţiei sale estetice, o trăire şi o creaţie proprie au înlesnit procesul de introspecţie din minele căruia izvorăşte estetica autorului nostru. Autenticitatea acestui fundament, coincidenţa creatorului cu gânditorul au îngăduit un contact viu şi imediat cu fenomenul artistic, înaintea oricărui proces de abstracţiune filosofică. Se pare că aceeaşi îndeletnicire cu arta a sugerat şi direcţia generală a esteticii d-lui E. Speranţia, îndemnându-1 să teoretizeze vibraţiile propriei sale emoţii creatoare şi comtemplative cu tot substratul lor
vital.
In comunicarea din 1937, înfăţişată Congresului Internaţional de Estetică, gânditorul nostru şi-a definit - pe baza unor cercetări mai vechi - poziţia lui în cadrul disciplinei ca pe o „concepţie vitalistă a frumosului". în lumina unui biologism, care inundă toate compartimentele gândirii d-lui E. Speranţia unificând-o sub aceeaşi permanentă egidă, estetica îşi ia locul ei potrivit ca o încăpere deosebită înălţată însă pe aceleaşi schele. „Estetica ne apare ca o biologie de un gen special", scrie domnia sa, iar frumosul nu e decât „proiecţia faptului vital ca atare"1. Străduinţa gânditorului se îndreaptă deci spre o situare biologică a fenomenului estetic ca manifestare spirituală şi, prin aceasta, ca moment vital obişnuit. întrucât ceea ce caracterizează esenţa faptului vital, fie el fiziologic, fie psihic, e conturul lui individual şi persistenţa în a trăi, fenomenul estetic va trebui să cunoască aceeaşi înfăţişare.
Actele fundamentale ale spiritului - cel de cunoaştere şi cei contemplativ, după autorul nostru - sunt înzestrate, în mod firesc, cu pecetea vieţii. Rădăcina lor e comună, deoarece intuiţia sensibilă le cuprinde nediferenţiat, punctul lor deosebitor apărând doar în momentul când ele iau o anume direcţie spre conţinutu/obiectului şi spre relaţiile lui cu obiectele analoage sau spre datullui formal, constituind pe rând actul cunoaşterii sau pe cel al contemplaţiei estetice. Caracteristica vitalistă a faptului estetic e individualitatea lui formală şi perseverenţa lui în contur primar. Motivul unui ornament sau al operei poetice ori muzicale e individualitatea vieţii care tinde să se menţină determinând repetarea aceleiaşi alcătuiri fundamentale.
în procesul acesta vital funcţiunea esenţială se dovedeşte a fi construcţia de unităţi. Atât pe plan fiziologic, cât şi pe cel spiritual, această trăsătură ne întâmpină cu nedezminţită consecvenţă. Organismele ca totalităţi şi chiar organele ca părţi realizează unitatea, fenomenele mentale - percepţia, judecata, raţionamentul, imaginaţia, atenţia etc. - urmăresc acelaşi proces.
în acest cadra biologic general are numai misiunea „să fixeze durabil şi mai ales comunicativ înfăţişările sensibile ale acestor unităţi de viaţă interioară"2, între manifestările evidente ale acestor unităţi, simetria pe care o întâlnim pretutindeni în viaţă şi artă ne apare ca semnul distinctiv al frumosului prin calitatea ei vitală.
Tendinţa acestei estetici e să urnpîe cu viaţă şi sânge cadrele goale ale formalismului şi ale purismului anemiat Ea vine desigur pe urme antice, pe care un Alfred Baeumler Ie-a subliniat odată, considerând ca prim principiu ai esteticii eline vitalismul ei, reluat apoi şi în alte momente ale istoriei disciplinei şi încadrat astăzi într-un biologism general de caracter dinamic, fără reziduuri mecaniciste sau materialiste.
Asupra problemelor principale ale esteticii d-1 E. Speranţia şi-a spus de mai multe ori cuvântul.
într-o lucrare mai veche din 1921 (Frumosul ca înaltă suferinţă) poposeşte îndelung asupra creaţiei şi contemplaţiei estetice. Punctui lor de plecare e suferinţa ca reacţie obişnuită a oricărei fiinţe vii. Se analizează apoi procesul contemplativ şi se izolează momentul posesiv-percepţia obiectului, ni se spune, e un fel de a-1 poseda - cel imitativ-tendinţa de a identifica cu obiectai - şi cel expresiv. Toate aceste momente nu sunt însă decât reacţii în faţa nostalgiei dureroase a frumosului cu funcţie de alinare. Nu e greu de descoperit aici substratul platonician al acestei gândiri, care socoteşte că prezenţa frumosului e o nostalgie nedefinită, o suferinţă acută.
Şi alte probleme estetice l-au reţinut însă pe d-1 E. Speranţia, aşa cum o dovedeşte mai ales Papillons de Schumann, lucrare asupra căreia
ne oprim acum.
Concepută ca o replică la Laokoon al lui Lessing, ea se situează printre destul de numeroasele incitaţii ale scriitorului german la noi, al cărui tip de spirituală şi graţioasă erudiţie a preocupat nume ca Al. Odobescu, Anghel Demetrescu, Titu Maiorescu, Delavrancea. Cu Laokoon ne aflăm într-adevăr în faţa unei cărţi despre care autorul german spune singur că ea cuprinde „mehr unordentliche Collectanea zu einem Buche als ein Buch". După structura ei - dacă se poate vorbi astfel - sunt alcătuiţi şi aceşti Papillons, în care autorul n-a voit să dea „un tratat sistematic şi complet de estetică sau filosofia artei", ci doar -după acelaşi exemplu al lui Lessing - o seamă de gânduri, aşa cum au apărut întâmplător sub impresia imediată a audiţiei bucăţii lui Schumann. Dintre aceste frânturi, tulburătoare şi graţioase sugestii de multe ori, nu ne vom opri decât - potrivit spiritului general al cărţii noastre -asupra problemelor mai importante de estetică.
Cu toată varietatea luxuriantă a lucrării, Papillons de Schumann urmăreşte totuşi aceeaşi idee de-a lungul peregrinărilor sale. Ea îşi propune să ne întreţină, după cum propriul ei subtitlu o arată, despre „principiul unic a! vieţii, dramei şi frumosului". Concepţia vitalistă mai sus expusă e prezentă şi aici, astfel că o revenire asupra ei nu se mai dovedeşte utilă. Problema centrală a cărţii o alcătuieşte însă teoria lui Lessing din laokoon cu privire la sfâşierea unităţii domeniului artelor prin împărţirea lor în arte succesive şi simultane şi determinarea graniţelor poeziei faţă de pictură împotriva opiniilor antice atribuite lui Simonide şi reluate în vremea scriitorului german. Concepţia a însemnat -după cura se ştie - punctul de plecare al unor numeroase sisteme de clasificare a artelor începând de la Herder (1769), Heydenrich (1790), Kant, Schelling, Solger, Hegel, Schopenhauer, Vischer, MaxSchasler ş.a. până în vremea noastră, fiecare estetician simţindu-se obligat să ia poziţie faţă de aceasta. Şi d-1 E. Speranţia supune teoria lui Lessing la o analiză atentă şi anume la una psihologică. La baza diviziunii criticului german, spune domnia sa, stă o concepţie greşită despre percepţie. Lessing credea că în cazul percepţiei vizuale a unei opere plastice se purcede de la părţi care se încadrează rapid în totul creaţiei dându-ne caracterul simultan al contemplaţiei, pe când în cazul percepţiei audi­tive a poeziei, urmând acelaşi procedeu -, erst betrachten mir die Tei/e -integrarea se realizează succesiv cu mare încetineală, refăcând cu greu unitatea. Cercetările noi ale psihologiei şi îndeosebi gestaltismulvăd altfel problema percepţiei, observă cu drept cuvânt d-1 E. Speranţia, şi anume exact invers. Percepţia pleacă de la unitate atât în forma ei vizuală, cât şi în cea auditivă, de la o sinteză pur formală la analiză. Chiar în cazul procesului de intuire al unei poezii sau al unei lucrări muzicale primele versuri sau tonuri presupun unitatea sintetică ce se lămureşte apoi treptat prin analiză. Asistăm, prin urmare, la un proces de contemplare analog, în care graniţele poeziei faţă de pictură dispar şi unitatea domeniului artei se reface împotriva lui Lessing.
O obiecţiune se poate ridica totuşi în faţa acestei argumentări. în cazul percepţiei auditive a unei opere muzicale, deşi avem anticipat impresia unităţii formale, dându-ne seama că fiecare moment se va inte­gra totului, nu putem totuşi bănui dinainte felul particular, specific al acestui tot formal. Evident că din primele sunete ale operei muzicale nu putem ghici forma ei finală, or, tocmai aceasta cu fizionomia ei proprie alcătuieşte individualitatea artei. în cazul percepţiei vizuale a unei ope­re plastice unitatea iniţială ne este uşurată prin rapiditatea cu care putem integra părţile şi controla totul relativ simultan în faţa noastră. Dacă procesul percepţiei e identic în liniile lui mari, după cum a arătat d-1 E. Speranţia, o diferenţiere pare totuşi să stăruie în ce priveşte gradul şi felul cuprinderii totului. O deosebire ca aceasta nu îndreptăţeşte
însă fireşte susţinerea diviziunii lui Lessing o dată ce, de fapt, în ambele categorii ale artei funcţionează cu intensităţi diferite atât simultaneitatea cât şi succesiunea.
O altă problemă asupra căreia poposeşte de asemeni d-1 E. Speranţia în Papillons de Schumann e cea a diviziunii genului dramatic, cu care prilej ni se schiţează o teorie generală a acţiunii dramatice, rezumată într-un tablou care înfăţişează limpede jocul posibil al elementelor ce definesc speciile dramaticului: a) existenţa unei tendinţe centrale faţă de care apar adversităţi; b) prezenţa unei lupte de afirmare a tendinţei centrale; c) un deznodământ care poate fi succes sau catastrofă. Pe urmele lui Volkelt gânditorul nostru admite posibilitatea convertirii tragicului în comic, potrivit interpretării deosebite ce se dau aceloraşi
elemente.
Comentarii pline de interes notează apoi d-1 E. Speranţia în marginea epicului pe care-1 consideră ca pe „o redare estetică a unui material etic", subliniind însă caracterul dominant al esteticului.
în ultima vreme gânditorul nostru a conturat într-un Mic tratat despre valori(1942) un orizont axiologic în care modul particular al frumosului se încadrează printre celelalte valori, socotite toate ca „gesturi de convergenţă vitală".
Reprezentând cu o consecvenţă nedezminţită concepţia biologică a frumosului, d-1 E. Speranţia a îmbogăţit estetica noastră cu o directivă ce-i reface legăturile fireşti cu pulsul veşnic prezent al vieţii.

The Drug and alcohol detox centers use three main models for withdrawal from substance abuse...see more detail on the site.