Forme sceptice ale esteticii

Forme sceptice ale esteticii
E. LOVINESCU sau relativismul estetic
(1881-1943)


Poziţia estetică a criticii d-lui E. Lovinescu a fost limpede şi definitiv formulată abia în al şaselea volum al Istoriei literaturii române contemporane, după o activitate de critică literară extrem de bogată, după o asiduă frecventare a literaturii deci şi o cunoaştere pasionată a fenomenelor ei particulare. Criticul pare a fi procedat aşadar inductiv, experimental, mult mai sistematic decât a voit şi îi era firea, ridicându-se la înălţimea explicaţiilor teoretice abia într-un târziu. Nu trebuie să exagerăm însă stricteţea metodică a acestei procedări, deoarece din primele manifestări ale impresionismului său critic concepţia îi era prezentă intuitiv, limpezirea şi cristalizarea ei producându-se numai treptat, până la formularea de care pomeneam.
în volumul Mutaţia valorilor estetice se adună aşadar şi îmbracă forme teoretice precise gândirea estetică a d-lui E. Lovinescu, spre a cărei atitudine titlul lucrării deschide o fereastră lămuritoare. „Mutaţia" ne situează în lumea mobilităţii estetice, departe de orice dogmatism, într-o concepţie de tip heraclitean, din care punctele de reazim şi certitudinile lipsesc aproape cu totul. Spiritul î.lativismului modern agită în toate felurile această viziune estetică ce se clădeşte pe stratul alunecos al unei nesiguranţe permanente.
Era firesc deci ca încă din primele pagini ale expunerii sale teoretice
să ia o atitudine agresivă şi absolut negatoare faţă de estetica şiinţifică.
«***Plecăm de Ia premiza categorică - scrie Dl. Lovinescu - a neputinţei
•nncipiale de formulare a unei doctrine estetice pe baze strict
Ştiinţifice"2 sau „estetica şiinţifică a frumosului privit în universalitatea
hii e cu neputinţă"2. în mobilitatea continuă a contemplaţiilor sale această
opoziţie constituie unul din puţinele puncte fixe de a cărui fermitate
elativismul său general ar fi putut totuşi să se îndoiască.
***Motivarea atitudinii antiştiinţifice a d-lui Lovinescu se realizează prin următoarea judecată, categoric negativă asupra esteticului: „acesta nu e noţiune universală, uniform valabilă ci numai expresia unei plăceri individuale"3; se afirmă adică o poziţie psihologică şi hedo*histă ce nu se poate împăca, fireşte, cu normele ştiinţei. Autorul trece apoi mai departe la analiza variaţiilor esteticului, înfăţişând pe rând factorii lui determinanţi. Reluând teoriile lui Taine, d-1 Lovinescu va însemna mai întâi că esteticul e în funcţie de rasă, „care există ca o fiinţă indiscutabilă, cu o putere de creaţie tot atât de neîndoioasă, deşi mult mai redusă decât se crede, dar în schimb cu o forţă de asimilare, de adaptare nemăsurată"4, caracterizare ce amendează legile imitaţiei lui Tarde, atât de mult utilizate de autor ca principii de explicare ale civilizaţiei româneşti. Urmează cel de-al doilea factor ce determină variaţia esteticului: „factorul timpului ce intervine cu o acţiune a cărei forţă creşte în decursul istoriei până a deveni în zilele noastre precumpănitoare"5. Asupra acestui element d-1 Lovinescu insistă în mod deosebit însemnând consecinţe grave: timpul imprimă esteticului o fizionomie atât de distinctă de la epocă la epocă, încât acestea devin adevărate insule izolate pe care sensibilitatea nu le poate străbate, „o iremediabilă prăpastie estetică între noi şi trecut"6, care duce la „convingerea incapacităţii sufletului modern de a se identifica formelor de artă perimate"7. Singura sferă de exercitare rămâne „actualitatea literaturii naţionale, singura de resortul criticii bazată pe sensibilitate, pe consonanţă de sensibilitate"8. Suntem în fond prizonierii fără speranţă ai timpului nostru, din care numai pe cale intelectuală putem evada.
Relativizarea conceptului estetic merge însă şi mai departe, în continuă degradare de la „noţiunea universală" la „plăcerea variabilă", individuală. în cadrul aceleiaşi rase şi epoci plăcerea estetică e schimbătoare „de la individ la individ, căci conceptul frumosului e o creaţiune individuală, pe măsura capacităţii estetice a fiecăruia"9. Consecinţa acestei constatări: „estetica se pulverizează aşadar în principiu în atâtea estetici câţi indivizi sunt"10, fără să ajungă totuşi la punctul terminal al evoluţiei descendente, întrucât, „de urmărim şi mai aproape procesul de pulverizare a sentimentului estetic, vedem că se continuă numai la indivizi, ci şi în conştiinţa aceluiaşi individ după momente"11. Relativismul estetic sau impresionismul cel rnai consecvent atinge, am
oune prin contrast, forma lui absolută, dizolvând prin urmare orice DUtintă de întemeiere a unei estetici şiinţifice. Dar posibilitatea însăşi a oricărui studiu ar fi eliminată, dacă d-1 Lovinescu n-ar admite totuşi că
deasupra esteticii individuale se desprinde estetica unei societăţi date", care porneşte de la un nucleu restrâns de artişti şi oameni de gust, ce se măreşte continuu, până se ajunge la „formula estetică a unei generaţii, a unei epoci, a unei civilizaţii"12. Ne rămâne atunci putinţa unui studiu istoric al variaţiilor estetice ale epocilor, dar numai atât. în locul unei estetici ştiinţifice se preconizează o „istorie a esteticii adică a variaţiilor sentimentului estetic"13, concluzie în deplină concordanţă cu relativismul autorului.
Examinând acum această concepţie cu argumentele ei înseşi, imanent, observăm de îndată că relativismul ei general e puternic atenuat şi contrazis de existenţa - la care criticul consimte - a „formulei estetice a unei generaţii, a unei epoci", ba chiar a „unei civilizaţii". Conceptul estetic a reuşit să nu mai fie individual, ci destul de general înglobând cel puţin pe indivizii unei epoci întregi, ceea ce înseamnă că pulverizarea lui reală nu s-a produs de fapt. O putinţă de „universalitate" măcar relativă a esteticului e admisă prin urmare şi de d-1 Lovinescu. Dar prin aceasta viziunea sa estetică se clatină în ansamblul ei şi, prin spărtura pe care singur şi-a tăiat-o, pătrunde apa tuturor argumentelor estetice şi ştiinţifice. Variaţia de la moment la moment a conceptului estetic în cadrul aceluiaşi individ nu ţine seama astfel de datele elementare ale psihologiei şi anume de existenţa eului, la care se raportează ca la un centru de relaţii, cum spunea Natorp, toate fluctuaţiile vieţii sufleteşti, rezenţa unei permanente conştiinţe a eului dă unitate şi consecvenţă manifestărilor sufletului, cu atât mai mult cu cât e vorba de sentimente superioare cum sunt cele estetice. Mergând apoi mai departe, pe urma Propriei concesii a d-lui Lovinescu, ce admite un consens al indivizilor cadrul aceleiaşi generaţii, e firesc să ne întrebăm dacă nu cumva e posibilă şi o înţelegere între mai multe generaţii şi epoci o dată ce, în definitiv, solidaritatea aceasta temporală se întemeiază pe structura comună a umanităţii. Să fim noi într-adevăr robii iremediabil înlănţuiţi ai epocii noastre? Să cităm aici o părere autorizată ca cea a lui Croce, care socoteşte că o „reintegrare" în noi a condiţiilor schimbate în cursul timpului e cu putinţă datorită „muncii interpretării istorice" care reînvie mintal şi ne face să vedem opera aşa cum o vedea autorul în momentul producerii ei, adăugând: „astfel trăim în comunicare cu alţi oameni ai prezentului şi trecutului"1*. Fireşte, calea pur intelectuală a erudiţiei istorice nu e suficientă, evocarea trecutului - spune Croce - trebuie însoţită de gust şi de imaginaţie ca virtuţi estetice specifice. Dar experienţa însăşi a istoriei literare ne arată cum aceste transpuneri în alte epoci sunt posibile prin faptul că, dincolo de valorile mobile de fond ale operei, ni se impun, peste timpuri şi rase, valorile estetice ale expresiei.
Relativismul estetic al d-îui E. Lovinescu, moderat o dată de el însuşi prin admiterea acelei „formule estetice a unei generaţii sau epoci", cunoaşte însă şi o a doua relativizare sau - cum spune d-sa - o încercare de „a limita incertitudinea în hotare fireşti", o căutare a unor puncte fixe pe un teren atât de alunecos. Reluând într-o măsură atitudinea de altădată a lui F. Brunetiere împotriva impresionismului, autorul nostru socoteşte că poate întreprinde „introducerea în determinarea valorilor literare a principiului de oarecare stabilitate a genurilor literare", care este „pur estetic şi ne dă posibilitatea orientării fără a cădea totuşi în excesele dogmatismului strâmt"15 iar genurile despre care ni se vorbeşte sunt doar cele două: al subiectivului şi obiectivului, aşa cum în mod cu totul general au fost de mult distinse.
Desprindem, cu prilejul acestei noi deviaţii a d-lui Lovinescu, foarte fireasca şi omeneasca sa năzuinţă spre certitudine care e de fapt un pas, fie el cât de minuscul, către hulita estetică ştiinţifică. Este însă direcţia lui fericită? Din păcate, nu acesta e cazul. Teoria genurilor literare şi artistice din antichitate, de la Aristot şi până la Brunetiere, cu toată continuitatea ei respectabilă, nu s-a putut nicicând cristaliza de fapt în categorii bine distincte şi de toată lumea acceptate. Nu s-a ajuns în realitate la o definire şiinţifică a lor, aşa că judecarea estetică a unei opere prin raportarea ei la genul tutelar e dificilă. Pe de altă parte, o astfel de subsumare înseamnă renunţarea la caracterul unic al operei, la ceea ce formează individualitatea şi originalitatea ei, adică tocmai la valoarea ei distinctă în artă, creaţiile adevărate trăind în realitate prin tendinţa de a evada din cadrul genurilor, nu prin aceea de a realiza aproximativa definiţie.
Din cele două principale obiecţii formulate mai sus reiese inconsecvenţa relativismului estetic al d-lui E. Lovinescu şi prin aceasta opoziţia faţă de estetica ştiinţifică, aparent atât de acerbă, se clatină vădit, deschizând zări pentru o instituire a acesteia, cel puţin parţială.

The Drug and alcohol detox centers use three main models for withdrawal from substance abuse...see more detail on the site.