Lava

de Ion Barbu

Te-nnăbuşai în pîcla încinsei atmosfere,
O, tu, noian de lavă ce-aveai să fii pămîntul!
Făptura nu sunase din trîmbiţi de cratere,
Nu fulgerase încă, în noaptea ta, cuvîntul…

Ce surdă clocotire, ce-nceată aşteptare
Sub aburii roşiatici, sub aburii de fier,
Cînd înspre noi tărîmuri voiai o revărsare,
Cînd, oprimat de umbră, tu presimţeai un cer!

Dar se desprinse vălul, şi-o boltă-ndepărtată
Din zîmbetu-i albastru desfăşură spre tine;
O clipă-a fost… şi totuşi, sclipirea ei curată
Te-a înfrăţit de-a pururi cu sferele senine.

De-atunci, spre-o altă lume fluida-ţi formă tinde,
Cu slava-ntrevăzută un dor fără de saţiu
Ar vrea să te-mpreune… şi ca s-o poţi cuprinde,
Tentacule lichide îţi adînceşti în spaţiu.



Pentru cei mici Tabla inmultirii aici