Principiile estetice ale lui G. CĂLINESCU
(1899-1965)
Ne propunem să ne ocupăm acum de opusculul d-lui G. Călinescu cu titlul Principii de estetică în care autorul, având în vedere îndeosebi sfera particulară a poeziei, nu se ridică totuşi mai puţin la problemele generale ale disciplinei frumosului, înfăţişându-le într-un fel pe care ne îngăduim să-1 dezbatem aici.
Să observăm mai întâi că mica dar substanţiala şi de multe ori îndrăzneaţă lucrare a d-lui G. Călinescu nu e menită deloc - cum însuşi autorul ei o mărturiseşte - să trateze şi să dezvolte, după structura unui tratat, problemele estetice. Criticul nostru, învestmântat de data aceasta cu funcţia de estetician, ne oferă numai un „program" căci - spune dânsul - „aceste lucruri delicate trebuie să fie numai atinse, iar nu ofilite de prea multă pedanterie"1, metodă pe care o urmăreşte într-adevăr, strecurându-se cu graţie şi ascuţime printre continentele aride ale atâtor ceiebre dezbateri estetice. D-l Călinescu nu ia totuşi mai puţin poziţii bine definite faţă de problemele esteticii pe care -deşi sumar - le atacă îndrăzneţ, cu neînfricat avânt. îndepărtând cu un deosebit curaj balastul istoric al bibliografiei, îşi propune să gândească pe viu, cum se spune, - să despice fără ocoliri prudente miezul chestiunilor, să aşeze pe masa cugetării sale piesele nude ale conceptelor consacrate de vechi opinii şi teorii. în fond, d-l Călinescu reia, ca orice autentic gânditor, străvechiul drum cartezian al scepticismului metodologic şi-şî propune să reexamineze cu prospeţimea omului care a izbutit să se scuture de povara prejudecăţilor sau a judecăţilor de circulaţie obligatorie - principiile esteticii. în timp ce metoda carteziană e numai o metodă şi încă una menită a ne convinge că există certitudin1 indestructibile, scepticismul iniţial al d-lui Călinescu se înfundă tot mai mult în mâlul îndoielilor şi-al opoziţiilor şi se opreşte - în cele din urmă - la un relativism estetic, am spune moderat/ La această poziţie îl conduce apoi şi drumul experimental pe
j urmează, socotind că principiile de estetică trebuiesc negreşit
trase din frecventarea operelor artistice, de jos în sus, cum şi în
tetica lui Fechner se spune, împotriva oricăror tendinţe normative.
gratuităţii ce caracţemeasă mai specific - după atâtea păreri esfe
_ spre a o respinge. Utilitatea şi gratuitatea - spune d-1 Călinescu -t (jjferenţia operele artei, căci multe dintre acestea au în acelaşi . funcţii utile şi gratuite. Emoţiile artistice stârnite de o biserică unt ele tulburate de utilitatea religioasă pentru care a fost înălţată? Şi se conchide, de aceea, „de la unul (gratuit) la altul (util) trecem prin chimbarea atitudinii de valoare". Prin aceasta, d-luî Călinescu i se pare câ a respins fără drept de apel caracterizarea artei prin conceptul de gratuitate. De fapt d-sa confirmă fără să-şi dea seama determinarea prin gratuitate, întrucât tocmai schimbarea atitudinii de valoare e esenţială pentru definirea estetică a artei, o dată ce simpla introducere a unui obiect sub baldachinul valorii estetice îi conferă acestuia rangul artistic. Biserica poate fi rând pe rând lăcaş religios sau operă de artă, după cum o gândim sub perspectivă religioasă sau estetică, fără ca cele două unghiuri de vedere să se contamineze metodologic. Iată de ce d-1 Călinescu ar fi trebuit, cu întreaga estetică de astăzi, să primească criteriul diferenţierii.
AnaSîrând mai departe posibilitatea autonomizării esteticii autorul nostru discută teoria capodoperei ca una ce-i socotită drept obiectul specific al disciplinei. Ce este însă capodopera, se întreabă - cu drept cuvânt - d-1 Căîinescu spre a conchide, ca o expresie a scepticismului şi relativismului său iniţial, că ea „nu există obiectiv ca un lucru asupr» căruia se pot emite judecăţi universale, ci e o stare de spirit a unor indivizi, un sentiment particular de valoare"3. Mai departe criticei observi că nu avem „un consimţământ general" care să ne dea certitudinea că o operă este sau nu o capodoperă. De aici desigur încheierea dezolantă că, de fapt,,estetica devine o disciplină eraefată care nu-şj cunoaşte obiectul"4. Să fie însă într-adevăr calificarea de capodoperă expresia unui sentiment atât de particular, caracterizarea capricios " j ,iui număr restrâns de indivizi anulând orice „consimţământ general"? Vom arăta totuşi că d-1 Călinescu însuşi nu e totdeauna e acord cu această excesivă relativizare, o dată ce scrie: „ne vom sili să ■•erminăm care este factorul constant, structural din marile poeme "rice asupra cărora există, un consimţământ estetic unanim"'5. împărtăşim această dia urma vedere, cu toată forma ei excesivă, care-1 face pe
d-1 Călinescu, ce se opunea unui consimţământ general cu privire la capodoperă, să vorbească acum despre unul „unanim". Căci în mod empiric chiar, trebuie să recunoaştem că frumuseţea unor anume opere biruie orice răutăcioasă opoziţie şi că farmecul artei, depăşind adesea prezentul şi spaţiul imediat, domină secolele, îngăduindu-ne să vorbim despre o „eternitate a artei", de un consimţământ general în timp şi spaţiu. De altfel, de mai multe ori în cursul interesantei sale lucrări, d-1 Călinescu analizează opere admise sau respinse de „consimţământul general", ca unul ce-şi propune a urma drumul experimental şi real al operelor.
***La acest capitol al obiectului esteticii să remarcăm însă că autorul nostru nu e totdeauna în dezacord cu teoriile de circulaţie generală în estetica vremii. Cu prilejul unei fugare discuţii a teoriei artei ca imitaţie a naturii criticul va respinge pătrunderea frumosului în natură, de unde arta şi-ar propune a-1 „reda" şi prin urmare estetica a-1 studia, luptând la rându-i - alături de atâţia alţi gânditori - pentru autonomia activităţii artistice care inventează o „supranatură", ba chiar o „contranatură", expresie foarte potrivită al cărei conţinut a fost mai dinainte subtil analizat de d-1 Tudor Vianu.
O problemă de seamă pe care d-1 Căîinescu e nevoit s-o ridice priveşte caracterul normativ al esteticii, aşa cum e recunoscut de foarte mulţi gânditori contemporani. De data aceasta criticul nostru e din nou de altă părere situându-se în tabăra antinormativă a esteticii, printre cei care preconizează numai o estetică descriptivă şi experimentală şi care-şi defineşte obiectul după analiza operelor artistice, aposteriori. Motivarea acestei atitudini e următoarea: dacă o estetică ne-ar putea confecţiona şi dărui norme, oricare dintre noi ar avea posibilitatea creaţiei, ceea ce ar fi absurd. Pe de altă parte - socoteşte d-1 Călinescu -normele constrâng şi desfiinţează libertatea creaţiei spontane.
Cel dintâi argument nu rezistă insă examinării pentru acelaşi motiv pentru care intelectualismul etic, de pildă, nu e cu putinţă. A cunoaşte normele morale nu înseamnă a avea şi putinţa aplicării lor, aşa cum credeau socraticii. De asemeni, cunoaşterea normelor esteticii nu poate duce ia ideea creaţiei artistice, care e o sinteză strict particulară, bine
" curnscrisă individual şi pe care nu norma de caracter cu totul general noate produce. Normele sunt într-adevăr numai precepte generale, î drumări largi, condiţii necesare ale creaţiei, fără a însemna însă cauza i eficientă, care rămâne mai departe ancorată în umbrele ecuaţiei ersonale şi subiective a creatorului. In ce priveşte apoi cel de-al doilea argument al d-lui Călinescu, după care normele jenează libertatea creaţiei, să observăm că, într-adevăr, într-o oarecare măsură faptul se produce dar cu intensitate sensibil redusă, o dată ce între caracterul atât de general al normei şi însuşirea atât de particulară a operei rămâne destul spaţiu de liberă mişcare. Subordonarea la normă sau, cu alte cuvinte, conformismul e de altfel admis şi de d-1 Călinescu, ce enumera printre preceptele poeziei şi pe următorul: „în orice operă mare, proporţia dintre conformism şi noutate este în favoarea celei dintâi"6. Conformismul sau potrivirea cu norma e de altfel condiţia înţelegerii operei, a posibilităţii circulaţiei ei, o absolută noutate fiind condamnată la izolare definitivă. Norma se dovedeşte necesară fără să ameninţe integral caracterul libertăţii creaţiei, care o pune de fapt în acord cu legile ei imanente şi cu mediul social prin care circulă. Să amintim şi aici cu câtă înţelegere e dezvoltată această problemă în estetica d-lui T. Vianu care observă că „acceptarea conştientă a normelor eliberează pe artist punându-1 în acord cu legea intimă a creaţiei în el", că „departe de a încovoia pe creator, norma îl descătuşează întrucât îl pune de acord cu sine însuşi şi cu ceea ce este mai profund în intenţia lui artistică"7.
Luând atitudine împotriva esteticii normative, pentru care metodă se va hotăra însă d-1 Călinescu? După cum am mai spus-o, pentru cea descriptivă şi experimentală. Criticul accentuează că nu ne va da o definiţie a poeziei, ci ne va arăta cum există ea de fapt, în fenomenalitatea ei, istoric şi statistic. Numai pe această cale inductivă va putea sa se ridice la o înţelegere mai înaltă a poeziei. D-1 Călinescu se prinde insă - în acest fel - în impasul pe care toţi esteticienii experimentali şi l-au creat singuri. Ca să determine sensul adânc al poeziei sau al artei, ei au făcut apel la opere artistice pe care le-au recunoscut apriori ca atare, precedând fără să-şi dea seama actul experienţei lor cu unul ormativ, o dată ce, cu prilejul analizei lor, s-au adresat numai unora
dintre opere şi nu altora, selectându-le astfel dintru început după anume norme preconcepute. In fapt, d-1 Călinescu şi procedează în acest fel, cercetând anumite „programe" artistice, în fond tot norme ale unor curente avangardiste sau apoi opere pe care le recunoaşte ca „frumoase1 *', crezând că extrage din ele putinţa descrierii esteticului, pe când în realitate nu face decât să-şi expliciteze şi să-şi ilustreze normele pe care le prezintă confuz. Ba chiar, părându-i-se că urmează o metodă didactică, începe prin a enunţa norme şi apoi a le căuta ilustraţia.
în cuprinsul studiului său autorul nostru ne oferă o întreagă serie de „pseudoprecepte", cum le numeşte şi care nu sunt însă altceva decât norme. De pildă: „nu există poezie, acolo unde nu este nici o orgâfiizaţie, nici o structură", ceea ce echivalează cu pozitivul normativ că „poezia trebuie să aibă organizaţie", apoi „abuzul noţiunii de artă împiedică spontaneitatea procesului creator", „hazardul pus fără intervenţia spiritului nostru nu dă nimic"8 ş.a., care au caracterele normei inclusiv însuşirea de a fi generale şi deci de a nu impieta asupra libertăţii creatoare. Metoda normativă merge aşadar şi la d-1 Călinescu mână în mână cu cea descriptivă împotriva opunerii sale teoretice, pentru că o dictează caracterul special al obiectului esteticii, care nu poate fi definit fără a fi mai întâi recunoscut şi aprioric exprimat prin norme. Sunt fatalităţi împotriva cărora orice protest teoretic se dovedeşte inutil.
Să ne oprim, în sfârşit, asupra foarte interesantei concluzii a studiului d-lui Călinescu, care cuprinde definiţia poeziei, „un mod ceremonial, ineficient de a comunica iraţionalul, forma goală a activităţii intelectuale", având „aerul de a spune ceva" fără a o face totuşi, fiind „atitudine curat formală a spunerii"9, încercare neizbutită de a dezvălui sensul ascuns al lumii.
Care este locul opiniei criticului nostru între părerile autorizate asupra funcţiei şi caracterului artei? ***Cercetătorul român nu admite nici soluţia lui Croce, după care arta înseamnă cunoaşterea individualului, a intuiţiei ce se acoperă cu expresia, nici pe cea mai veche a lui Schopenhauer, prin care arta ne dă prilejul înălţării în lumea ideilor platonice, nici pe cea a lui Tilgher care încearcă sintetizarea în artă a individualului cu generalul. D-1 Călinescu respinge vehement orice „con-
otualism" sau, mai exact, refuză conţinutul artei, fie el de caracter ■ dividual, fie idee. Poezia tinde totuşi „a spune ceva", a dezvălui un mister pe care totuşi nu-1 poate cuprinde, a cărui prezenţă farmecă şi ubiugă, a cărui urmă vagă abia de-o adulmecă. Poezia e „numai o formă goală a activităţii intelectuale". Ne întrebăm însă dacă aşa ceva e cu putinţă în realitate, în experienţa poeziei, dacă nu cumva d-1 Călinescu reia P1™ această definiţie formula puristă a poeziei, pe care în alte pagini ale studiului său o combate. Poezia e totuşi - observă d-sa -organul de comunicare a iraţionalului, „spune ceva", cum mai poate fi atunci „o formă goală?" în definiţia pe care o dă poeziei d-1 Călinescu reuşeşte să-i exprime însă neclaritatea-i organică, agnosticismul ei profund, prelungirea ecourilor ei subtile dincolo de un conţinut vag.
Ideile estetice ale d-lui Călinescu urmează însă să fie dezvoltate şi precizate. Autorul acestui comentariu ar fi mulţumit să fi contribuit, prin observaţiile sale, la provocarea unei astfel de lucrări.
Principiile estetice ale lui G. CĂLINESCU
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu